Uitându-mă prin colecția personală de jocuri, fascinat de numărul tot mai mare de titluri și nevoia acută de spațiu de depozitare, am stat și m-am întrebat, în câteva cazuri de ce am cumpărat anumite jocuri?
Pe unele le-am luat, pur și simplu, în mod compulsiv, în momentul în care am început să mă afund tot mai mult în acest hobby, din nevoia de a fi la curent cu tot ceea ce este la modă.
Ulterior, am ajuns în stadiul în care am început să dau ceva mai multă atenție detaliilor — am început să vânez titlurile clasice, care au marcat istoria și cultura jocurilor de societate de-a lungul anilor, cu o atenție sporită și îndreptată către titlurile care au câștigat popularitatea publicului larg sau a criticilor.
Mai apoi ajuns să caut și să cumpăr “dantelării”. Altfel spus, preferințele fiecărui jucător în parte, după ce trece dincolo de ucenicia jocurilor de societate.
Evident, am trecut apoi și prin faza extensiilor sau a “brizbrizurilor” pentru jocurile preferate — sleeves, componente premium etc., ca în prezent să analizez cu băgare de seamă un titlu, mult timp, înainte să îl cumpăr.
Când am decis să cumpăr Twiligh Struggle a fost după o perioadă în care am văzut nenumărate videoclipuri despre cum se joacă și un număr însemnat de recenzii, am citit cu băgare de seamă informațiile și comentariile de pe BGG (îndeosebi cele cu ratings de 1 și de 10 — un deliciu personal, un fel de desert, dacă se poate face o astfel de asociere), am citit informații despre designerii jocului și despre ilustratori.
Evident că am ajuns în faza în care am realizat că Amanda Gupta nu-i o doamnă designer, ci un domn și prenumele lui este, de fapt, Ananda. Spre apărarea mea, starea de confuzie n-a durat decât o zi, până am realizat că cititul la repezeală m-a dus în eroare și că dăunează grav sănătății să citești pe diagonală.
Cu toate acestea, deși l-am desfăcut, am citit regulamentul, l-am pus de mai multe ori pe masă și l-am admirat alături de juniori (eu m-am mirat de pata de cafea de pe tabla de joc, cei mici s-au pierdut în culorile și multitudinea de steaguri), nu l-am jucat niciodată.
Ceva îmi spune că o să-l îndrăgesc. Nu mă întrebați cum sau de ce am ajuns la concluzia asta, pentru că n-am un răspuns clar. Dragoste la prima vedere nu-i, în mod evident , din moment ce i-am făcut o analiză atât de detaliată înainte să îl achiziționez. Cert este că… Ceva este!
Cu toate că în repetate rânduri l-am pus pe masă și a ajuns înapoi pe raft la fel cum l-am pus — nejucat — a devenit unul dintre jocurile pe care le iubesc.
Nu l-am jucat niciodată în primul rând pentru că nu are un mod solo oficial. Am găsit, totuși, mai multe moduri solo fan made, pe care în mod evident le-am descărcat, dar încă nu le-a analizat, ce-i drept.
În al doilea rând, pentru că nu am cu cine să îl pot juca. Cei care știu jocul înțeleg ce vreau să spun. Nu-i un joc pentru toată lumea, pe care să-l joci săptămânal.
Cu toate acestea n-am ezitat să îl cumpăr, deși mă așteptam să dureze o lungă perioadă de timp până să apuc să mă bucur de el.
Nu știu ce să vă spun. Ciudat, așa-i!
De fapt, poate că n-ar trebui să spun nimic, ci mai degrabă să acționez. Să-l pun pe masă și să mă aventurez în modul solo, fie el și neoficial. Deși, recunosc, nu de puține ori mi-am propus asta și n-am mai făcut-o.
Poate că nu este doar o chestiune de timp, poate că este, până la urmă, și o chestiune de stare.
Un vin bun este și mai bun la momentul potrivit. La fel, poate că Twiligh Struggle așteaptă cuminte, pe raft, momentul predestinat.
Poate că îi fac o nedreptate, că îl las în voia sorții și ascuns printre titlurile fără pedigree, sau poate că îmi fac mie una pentru că mă privez de sesiuni de joacă memorabile și mai târziu o să-mi reproșez că ar fi trebuit să îl joc mai din timp, să nu aștept atât de mult.
Cât o să aștepte, cuminte (sau supărat) pe raft? Ăsta este un alt mister…
