Azul

Azul

Anul apariției: 2017

Nr. jucători: 2-4

Durata unui joc: 30-45 de minute

Designer: Michael Kiesling

Artist: Philippe Guérrin, Chris Quilliams

Distribuitor: Next Move Games, Plan B Games / Ideal Board Games

Dependență de limbă: Nu este necesară traducerea jocului.

Să vă spun ce nu face Azul. Azul nu încearcă să spună o poveste. Sigur, are câteva fraze scrise în grabă în manual despre un anume rege portughez, pe numele său Manuel I, care vizitează sudul Spaniei și, uimit de interioarele splendide ale fortăreței Alhambra, poruncește ca artizanii săi cei mai iscusiți să-i decoreze propriul palat întocmai cu azulejos, termen care vine din arăbescul al zulayj și înseamnă o bucată de faianță pictată în manieră maură, după o tehnică invățată de la perși. OK, poate că are o mică poveste în spate. Însă, ce faci tu nu prea are legătură cu asta. În joc iei rolul unuia dintre artizanii ce trebuie să creeze tipare minunate folosind ceramica sus-menționată. Adică să pui niște piese de plastic colorat pe o tablă de carton. Destul de banal. Și totuși…

Jocul ăsta e o splendoare. Spun asta fără nicio exagerare (tot respectul pentru Splendor, care e un joc bun, dar nu se ridică la nivelul ăsta). Designerul german Michael Kiesling nu e la prima reușită, având în portofoliu atât jocuri clasice precum Tikal cât și chestii proaspete gen Heaven & Ale, iar aici a scos aur pur. Chit că am fost sceptic la început, odată ce i-am acordat atenția necesară mi-am dat seama că uneori e complet aiurea să fii contra curentului. Nu degeaba le plăcea tututror. Vizual, tactil și auditiv Azul e o delectare. Piesele arată foarte bine, felul în care-și poartă greutatea e finețe, iar atunci când urmează să le extragi din săculețul lor scot un sunet minunat. Ce să mai, e o plăcere să-l joci. Dar cum se face?

Destul de simplu. Azul e un joc abstract în care încerci să recreezi un tipar de 5×5 predefinit folosind piese de 5 culori diferite și respectând reguli similare cu cele din Sudoku: nu poți avea două piese de același fel pe niciun rând și pe nicio coloană. Fiecare jucător va lua, de pe cartoane circulare ce reprezintă ateliere de ceramică, toate piesele de o anumită culoare și le va așeza pe tabla sa într-una dintre cele 5 linii de lucru. Când se umple o linie cu piese de aceeași culoare, una dintre ele va trece în tipar, punctând (similar cu Scrabble) în funcție de piesele adiacente, iar restul se vor returna în cutie. Liniile de lucru conțin, ascendent, de la 1 la 5 locuri disponibile și orice material în exces te va depuncta. Primul jucător ce reușește să completeaze un rând în tipar declanșează finalul jocului. Se face un total, cu bonusurile de rigoare (rând, coloană, set complet dintr-o culoare), și cine are mai multe puncte câștigă.

Felul în care jucătorii interacționează e interesant. Dintre cele 4 piese ce se regăsesc pe un atelier numai cele alese vor ajunge imediat pe tablele de joc, restul fiind debarasate în centrul mesei. Vei putea lua piese și de aici, iar primul care face asta va începe runda următoare în schimbul unei mici penalizări. După epuizarea tuturor pieselor de pe masă, se extrag altele din săculeț și se reumplu atelierele. Cheia este să debarasezi piesele astfel încât să-i forțezi pe ceilalți să ia mai multe decât au nevoie, pierzând puncte prețioase. În timp, vei intui micile modele la care lucrează adversarii și te vei strădui să-i blochezi. Când simți că ai devenit un maestru artizan poți încerca varianta avansată: tablele de joc au pe verso careuri goale, lăsând la latitudinea fiecăruia tiparul ales (însă tot fără dubluri pe rând/coloană).

OK, poate că în descriere producătorii s-au încurcat și au scris despre Palatul din Évora, deși e mai probabil ca Manuel I să fi introdus azulejos mai întâi în Palatul din Sintra ce abundă în ceramice cu motive geometrice, inclusiv cele cu sfera armilară. Apoi, indicațiile de scor de pe tablele de joc nu sunt cele mai explicite iar, uneori, mai ales în 4 jucători, umplutul sacului cu piese poate deveni repetitiv însă toate acestea sunt neglijabile. Jocul e excelent în ciuda micilor sale neajunsuri.

Ce face, deci, Azul? Te pune la masă cu niște oameni pe care-i știi mai mult sau mai puțin și te face să te întreci cu ei pentru vreo jumătate de oră. Fără crize și alte nebunii, gen Monopoly. Jocul reușește performanța rară de a fi competitiv fără a fi agresiv. Din acest motiv aș spune că e un family game ideal, ce-și merită locul în raftul oricărui pasionat de jocuri, ba chiar al oricui. Eu nu mă descurc foarte bine la el; am luat bătaie și de la prietena mea, și de la amici și de la maică-mea, dar n-am simițit niciodată că e frustrant. L-am încercat în 2, 3 și 4 jucători, atât în varianta de bază cât și în cea avansată și pot spune că se susține admirabil. Faptul că în 2018 a luat, printre altele, atât premiul Spiel des Jahres cât și Deutscher Spielerpreis e doar o garanție suplimentară că avem de a face cu ceva rar.

Plusuri: Look distinctiv, regulament simplu, gameplay lejer.

Minusuri: Nu are.

Azul a fost tradus și este distribuit în România de Ideal Board Games și poate fi cumpărat din librării sau magazine partenere.